Pe data de 16 aprilie eram programata pentru internare in clinica INI din Germania, Hanovra, desi operatia era scumpa am reusit sa facem rost de bani prin blogul pe care mi l-am deschis, prieteni si colegi, din Baia Mare, de la fosta scoala generala, fostul liceu, facultate, vecini, colegi de serviciu de-a parintilor, neamuri (carora le multumesc pentru ca au fost alaturi de mine) si nu in ultimul rand le multumesc Sfintilor Parinti de la mai multe biserici si manastiri care s-au rugat pentru mine si sanatatea mea, ii multumesc si bunului DUMNEZEU fara de care nu as fi trecut peste aceste obstacole.

 

Am ajuns in data de 14 aprilie in Germania, unde am dormit o noapte la o doamna (Paulina) stabilita in Germania, dar nascuta in Romania, o doamna minunata, un inger pazitor al tuturor romanilor care i-au cerut ajutorul.In 15 aprilie m-am intalnit cu Dan care m-a pregatit sufleteste pentru internare si pentru operatie. Tot in 15 aprilie a trebuit sa ne mutam la niste cunostinte de-a doamnei Paulina (deoarece trebuia sa porneasca spre Romania), un cuplu de doi batranei nemti foarte draguti, simpatici si de treaba.In 16 aprilie m-am internat. Pentru mine nu era aproape nimic nou, deoarece Dan a avut grija sa ma informeze cu cel mai mic detaliu. Cunosteam, din vedere bineinteles, pana si o parte din personal. La aceste incurajari a participat si Anca Samu, cu care vorbeam pe internet aproape in fiecare zi, inainte sa ma duc in Germania, cat am stat in Germania si dupa ce am venit din Germania. (iti multumesc mult Anca).

In ziua internarii mi-am cunoscut anestezistul, unul dintre doctorii care urmau sa ma opereze, rezidentul care urma sa aiba grija de mine. Toti m-au informat cum va decurge operatia. Prima intalnire a fost cu anestezistul, a doua cu rezidentul in neurochirurgie, dar totodata doctor anestezist, care mi-a facut diferite teste de echilibru, apoi unul dintre doctorii care urmau sa ma opereze, dr. Falhbusch, el mi-a povestit totul despre operatie, mi-a facut inclusiv desene pentru a intelege perfect. Pe urma analize de sange si multe altele.

Doctorii au fost niste ingeri pazitori pentru mine in tot timpul cat am stat in spital, daca il pot numi spital, arata ca un hotel de 7 stele. 17 aprilie a fost ziua cea mare, ziua operatiei.. Dimineata nu am avut voie sa mananc nimic, a trebuit sa ma schimb in acea rochita tipica, rochita pe care eu am adorat-o, si mi s-a dat o pastila care "sa ma duca cu capul in nori". Acea pastila ar fi trebuit sa-mi dea simptome similare unui drog, dar nu prea si-a facut efectul in cazul meu. Eram foarte constienta de ceea ce se intampla in jurul meu. Asta pana inainte sa intru in sala de operatie. Operatia a durat 9 ore, inclusiv cu pregatirile care mi s-au facut inainte de opertie, pregatiri pe care nu am cum sa mi le amintesc deoarece eram deja adormita.

 

 

 

Prima trezire dupa operatie nu mi-o aduc aminte. A doua oara m-am trezit cu privirea blanda a doctorului Falhbusch care mi-a spus sa zambesc, am zambit, dupa care am adormit la loc. A treia oara am avut impresia ca vad un inger, si era intr-adevar fata angelica a mamei mele, care ma tinea de mana. Langa ea tata si unchiul meu din Canada, care venise pentru a fi alaturi de mine, el trecand prin momente asemanatoare. Nu am putut vorbi cu ei, dar le-am zambit, nu au stat foarte mult pentru ca era seara si trebuiau sa ma lase sa dorm. Am stat la terapie intensiva 4 zile, ultima zi fiind "bonus", ii cerusem doctorului sa ma lase sa mai stau o zi acolo ca sa fiu sigura ca totul trece cu bine.

 

 

Aici terapia intensiva nu se compara cu cea din Romania. Aveau grija de mine ora de ora, in fiecare dimineata imi schimbau rochita, imi pieptanau parul, ma spalau pe dinti cu o apa cu gust de bomboane. Un fizioterapeut venea in fiecare zi pentru a incerca sa ma puna pe picioare, nu a reusit din primele zile deoarece imi era foarte rau si ameteam Am reusit sa stau doar in fund si aia abia a treia zi. A patra zi am stat si in picioare, doar cateva secunde, tot in aceasta zi am fost mutata in salon, langa o fetita din Romania, foarte draguta si simpatica, pe nume Ana Maria. Dupa cateva zile am fost mutata in alt salon deoarece Anei i se facuse rau si mama ei a cerut sa i se dea un pat in aceeasi camera  cu ea pentru a putea avea grija de fetita.

 

 

Zi de zi venea un fizioterapeut, care ma ajuta sa umblu, sa fac diferite exercitii printre care si exercitii faciale, deoarece am ramas cu o mica pareza faciala, pareza temporara, pentru ca am fost asigurata ca imi va trece. Cat am stat la terapie intensiva l-am cunoscut si pe Dr. Samii, cel mai bun neurochirurg din lume, si care bineinteles a participat la extirparea tumorii mele, un om de milioane, crede-ti-ma!

 

Dupa operatie, trebuia sa port tot timpul niste ciorapi anti-trombotici, uneori imi dadeau numere prea mari, si cand ma plimbam pe coridorul spitalului fugeau asistentele dupa mine sa-mi ridice ciorapii ;)) Erau foarte dragute si atente, orice nevoie aveam, oricand, apasam doar butonul si in 2 minute erau la mine in salon. Vi se pare ca seamana cu Romania??? Mie nu.

Trecuse deja o saptamana, si eu ma simteam din ce in ce mai bine. Pana la un moment dat, cand am inceput sa ma dureri de stomac, nu mai mancam si nu-mi scadea febra mai jos de 40 plus ca nu mai puteam sta in picioare deoarece ma durea foarte tare piciorul stang, nu aveam forta in el. Totul s-a schimbat radical. Doctorii erau speriati, nu stiau ce se intampla asa ca au reluat toate analizele: radiografii, CT-uri, analize de sange si nimic. Problema piciorului era rezolvata: muschii erau atrofiati, de atata stat in pat. Durerile stomacului le-au rezolvat cu medicamente tip siropuri mentolate in plic (erau foarte bune).. Dar ce era cu febra, nu scadea, cel mai frecvent o faceam noaptea. Asistentele imi inveleau picioarele in prosoape cu apa rece, faceau si imposibilul sa nu mai am frisoane, sa ma simt bine, imi schimbau hainele care erau extrem de ude, si o incurajau pe mami, spunand ca totul va fi bine.

 

 

 

Pana la urma a venit dr. Falhbusch cu o multime de alti doctori si mi-au facut o punctie in coloana vertebrala, pentru a colecta LCR. Vroiau sa faca si o ultima analiza ca nu cumva sa am meningita (un risc in cazul acestor operatii) dar si aceste analize au iesit perfecte. Ce puteam avea?

 

Doctorul internist a venit inca o data pentru un control si verificandu-mi mai in amanunt gura a observat o afta. Atunci toata lumea s-a linistit, urma sa fac o stomatita, care au oprit-o la timp prin administrare de aciclovir. Dupa cateva zile de aciclovir m-am simtit ca noua. Prima zi in care m-am simtit perfect a fost Duminica Sfintelor Pasti, da mi-am petrecut Sfintele Pasti in spital, alaturi de alti romani, de parintii mei si de verisoara si unchii mei din Italia care mi-au facut surpriza de a veni si de a petrece acele sfinte sarbatori alaturi de mine (am avut si cozonac si oua rosii).

 

 

Atunci a fost si prima zi in care aveam voie sa am spal pe cap. Am uitat sa mentionez, parul imi era la fel de lung, la fel de cret, doar in partea in care aveam operatia imi era ras, dar daca imi lasam parul desfacut nu se vedea nimic si mai mult m-am trezit din operatie cu parul impletit.

 

Tot in acea zi am primit vestea ca pot iesi afara, in afara spitalului.. A fost o zi cu multe surprize, intr-adevar nu am stat mult afara deoarece batea vantul si nu-mi puteam tine ochii deschisi din cauza parezei imi lacrima foarte tare ochiul sanatos, celalalt fiind bolnavior, glandele lacrimale nu functionau iar greutatile ramaneau pe ochiul stang. Dupa aceasta zi au urmat altele si altele la fel de bune, asa ca dupa cateva zile mi-a fost semnata externarea, cu conditia sa mai stau o saptamana la hotelul de langa spital pentru a ma avea in vedere si pentru a observa cum ma obisnuiesc in afara spitalului. Totul a decurs minunat si inainte cu o zi de a pleca din Germania am trecut pe la INI pentru a primi aprobarea de a porni spre casa.